NU

…am bani nici de-o ceapa degerata . Si da, culmea e ca fix de o ceapa as avea acu nevoie. Una maaaaaee insa. NU degerata, mi-am pus in gand sa ma folosesc de ea. NU ca sa arunc cu ea dupa politicieni sau dusmani, nici ca sa huiduiesc la vreun concert, nici ca sa-mi produc lacrimi pe care sa le transform in reale prin cuvinte. La capitolul asta ma descurc si singura. Ca sa o gatesc. De asta o voiam. Dar NU e.

Saptamana plina cu lipsuri. Multe si atat de variate incat nu mai stiu cum sa le retez cu agerimea …. Agerimea  a ce pana la urma? Ca nici nu mai stiu. Nu e obisnuinta, desi sunt destul de obsinuita cu ele. Cred ca e ceva mai mult. Inertie poate. Sau poate anticorpi. Sau si mai bine, un grad infim de indiferenta. Deh… e ceva din mine care a reusit sa duca lupte pana la capat desi se plange mai rau ca o baba. Nu mereu, dar din cand in cand si atunci bine.

Acu sa va fac o scurta descriere a ceea ce am devenit pe parcurs. O acritura. E samburele. Il voi intrupa insa. Poate ca mi se trage de la lamaile prea multe pe care le mananc cu gura plina, storcandu-le cu limba fiece picur de substanta. Conform dexului cica o acritura e un epitet. Daaa…  cititi si voi de nu imi dati crezare. Las la indemana  cui ma mai cunoaste inca (nu din vedere, ci doar vazand in/prin mine) sa aprecieze si nota ursuza atribuita.

Cum mai sunt? Poi… se pare ca nu  impletesc doar fulare, ci si frustrari, dezamagiri, vise afundate. Dar despre asta in caietul meu mai multe. NU aici. C-asa mi-e  mie alegerea. Si daca cred ca sunt toata un suflet, atunci da, e a lui alegerea. A mea, a lui.

Eh… si mai sunt si fericita. Dar neinteleasa se pare. Si clar atribuite mi-s incapatanarea, nejustificarea comportamentului… si altele. Dar iara… toate cu leaga foarte bine cu variatiile de sens ale epitetului!

Am fugit ca tre’  sa vaz cum fac cu ceapa mica avuta si cu cea mare absenta!

La fel si parca totusi altfel

DIACRONIE

Am terminat sesiunea

Am luat frumos un examen absurd si greu

Mi-am prezentat cu emotii teza de licenta, am luat zece !

Am terminat facultatea !

Am impachetat amintiri, haine, toate lucrurile mele.

M-am mutat !

Ne-am straduit sa ne aranjam camera impreuna. Rezultatul e pe masura eforturilor si broboanelor de sudoare !

Am fost acasa. Rasfatata, alintata, invaluita in caldura si dulceata familiei mele. La tara, sub nuc, cu talpile in iarba rece. Cu ai mei catei in juru-mi, jucandu-ma, alergand.

Mi-e dooooooooor de Tili Lili si Cori. Fetelor, va crosetez o amintire colorata fiecareia !

Mi-e sufletul strans de tot felul de temeri si intrebari, de cuvinte si dorinte sufocate, inabusite.

Am tot felul de zambete pe fetisoara. De fericire, de melancolie, de odihna, de incredere.

Ma agat asemeni unui bebelus de pieptul lui si adorm in pace de fiecare data.

Caut sa ma culeg din visare si sa ma ancorez in prezent, sa il traiesc frumos si plin.

Imi continui drumul, cu pasi impleticiti, dar pe o cale cu soare.

Ma gandesc ca am multe de facut azi ! Ceea ce e bine. Le voi lua pe rand, in tihna ! Va trece mai repede timpul asa si nici nu voi sti cand a trecut timpul si te vei intoarce acasa !

Zambareata, Ancuta

seara de aprilie

Seara buna!

Va voi povesti,  poate surprinzator, despre faptul ca mi-am dat seama ca nu stiu de ce mi-am creat un blog. Citeam comentariile pentru unul dintre posturile de pe incotro si ma gandeam cu seninatate ca aici stiu de ce scriu. Stiu si de ce nu am mai scris asa des pe blogul personal. Insa nu stiu de ce a luat el fiinta. De ce? Oare aveam nevoie sa fiu compatimita, frustrarea strigand din toti rarunchii? Oare voiam sa imi dublez fericirea si zambetele, entuziasmul, nazuintele? Asa tind sa cred acu. Oare nu ar fi fost mai frumos sa imi asez gandurile doar pentru mine? Aveam intr-adevar nevoie sa fac cunoscute amintiri, franturi din ceea ce eu am trait/simt?

Iata de ce nu am mai scris cu aceeasi constanta in ultimul timp. Mi-am regasit un dor si il pictez in randuri, dar pe foile dulci-galbui ale caietului meu. Si parca taina creste si ma bucur mai mult. Si imi place sa stiu ca am intr-adevar un loc doar pentru mine in care las totul sa zburde. Acolo doar eu ma cert. Acolo sunt eu. Pentru mine.

Scriu in continuare cu mult drag si aici. Altfel nu ar mai fi acest post. Insa “imbratisarile de cuvinte” vor fi acolo, in caietelul tocit la colturi, purtat si leganat pe umar, mereu cu mine, gata sa fie ravasit de simtiri.  Acolo imi sunt si articolele pentru incotro. Si nu intamplator. Dar asta e o alta poveste, ce merita alt post.

Mi-e deschisa si zambareata fetisoara! E ceva ce prinde culoare tot mai mult pe zi ce trece.

E si mult stres si neuroni tociti de prea multe griji care ma tot napadesc. Dar e si sprijin si caldura.

Si sunt flori care imi zambesc mie, soarelui, amintindu-mi sa fac la fel. Si e vantul care ma gadila si imi deschide bratele, lasandu-l sa ma rasfete si sa imi infoaie parul. Si e o mana care ma tine strans si doi ochisori care imi spun ca sunt cea mai frumoasa . Si doua glascioare care imi vorbesc cu dor de fiecare data ! Multa viata constientizata.

fericire

Ieri seara am “surprins” un om drag noua, pe Mihail; am uneltit pete de culoare si multe zambete pentru a-i sarbatori ziua! Si cum nu toti cei adunati acolo ne cunosteam, sau cel putin nu atat de bine, Mihail ne-a propus sa luam parte la un act de prezentare mai plin, un exercitiu de sinteza, de cunoastere, dar totodata teribil de dulce si haios!

Trebuia, pe rand ,  sa ne spunem numele (real, de scena, sau al altuia ), apoi sa dezvoltam in cateva cuvinte, propozitii, fraze (depindea de cat de vorbaret era fiecare sau de cat de mult voia sa impartaseasca si altora din viziunea proprie) ce inseamna pentru noi FERICIREA!

Faaaain mi-am zis! Si cred ca a fost pentru prima data de demult cand am realizat ca am fost/sunt fericita, dar ca nu stiu sa mi-o definesc foarte bine, ca nu m-am gandit de prea multe ori atat de constient la din ce e ea plasmuita. Asta pentru ca de prea multe ori zic, eu, prefer sa traiesc plin, fara sa imi mai pun intrebari. Nu stiu daca e bine, uneori mi-ar prinde bine sa mai si cumpanesc lucrurile si sa-mi mai potentez impulsivitatea, realizez asta cand nu mi-e bine. Dar apoi, cele mai savuroase si mai fericite momente pentru mine au fost cele cu care viata m-a surpins asa, intr-un stil nervos, iute. Si nu imi pare rau pentru nimic, imi place sa-mi consum astfel fiecare sansa de fericire, chiar daca apoi stiu ca interveni un episod in care ma voi certa singura ca nu am folosit mai mult balanta !

Ma face fericita privirea aprig vie a omului pe care il iubesc (si gadil, si stresez, si bucur, si..si…lista deschisa ), cantecul pasarelelor dimineata/cand refuz sa ma trezesc, telefonul mamei si al tatei, discutiile lungi cu fetele in bucatarie (stiu ele care), flirtul constient si constientizat, magaierile care-mi dau fiori fiorosi, sa citesc in camera mea la lumina bostanului muncit cu atata sarg si drag impreuna cu tati si transformat in veioza, sa gatesc pentru noi doi si pentru prieteni, sa zambesc, sa fiu lasata sa vorbesc ca o moara stricata cand sunt nervoasa, sa gadil, sa fac dragoste cu ardoare si apoi sa imi las trupul sa leneveasca langa al tau, sa-mi imaginez tot soiul de personaje din nori, sa merg desculta prin iarba, sa imi las imaginatia sa zburde pe la mare, sa ciufulesc lumea (cer mereu permisiunea, sunt in proportie de 99% refuzata, dar tot imi infig nastrusnic mainile in parul lor )… si as completa asa pana ce mi-ar obosi degetele si m-as plictisi de tastat, dar s-ar pierde tot farmecul a ceea ce am cules mai sus! Sunt doar cateva ganduri, primele, care mi-au venit in minte in acest exercitiu. Am vrut sa il repet pentru ca aseara l-am restrans cu mult!

Fericirea ne face frumosi, cei mai frumosi!

Anatole France era de parere ca de cele mai multe ori, ceea ce numim noi fericire e ceea ce nu cunoastem.

Desi e trist, e destul de actual acest citat. Nu suntem fericiti pentru ca NU avem destul, pentru ca NU suntem intr-un anumit fel, pentru ca NU am reusit acel ceva, garantul unei fericiri iluzorii. Ne-ar fi mult mai usor si bine sa invatam tot mai mult sa fim fericiti cu ce avem, dorindu-ne mai mult doar in masura in care ne creste si emotional/spritual, sa multumim si sa ne bucuram de ce traim (sa nu cadem in capcana de a nu mai vedea padurea de copaci, cum bine tot spune maie), doar de noi depinde sa ne recunoastem fericiti!