seara de aprilie

Seara buna!

Va voi povesti,  poate surprinzator, despre faptul ca mi-am dat seama ca nu stiu de ce mi-am creat un blog. Citeam comentariile pentru unul dintre posturile de pe incotro si ma gandeam cu seninatate ca aici stiu de ce scriu. Stiu si de ce nu am mai scris asa des pe blogul personal. Insa nu stiu de ce a luat el fiinta. De ce? Oare aveam nevoie sa fiu compatimita, frustrarea strigand din toti rarunchii? Oare voiam sa imi dublez fericirea si zambetele, entuziasmul, nazuintele? Asa tind sa cred acu. Oare nu ar fi fost mai frumos sa imi asez gandurile doar pentru mine? Aveam intr-adevar nevoie sa fac cunoscute amintiri, franturi din ceea ce eu am trait/simt?

Iata de ce nu am mai scris cu aceeasi constanta in ultimul timp. Mi-am regasit un dor si il pictez in randuri, dar pe foile dulci-galbui ale caietului meu. Si parca taina creste si ma bucur mai mult. Si imi place sa stiu ca am intr-adevar un loc doar pentru mine in care las totul sa zburde. Acolo doar eu ma cert. Acolo sunt eu. Pentru mine.

Scriu in continuare cu mult drag si aici. Altfel nu ar mai fi acest post. Insa “imbratisarile de cuvinte” vor fi acolo, in caietelul tocit la colturi, purtat si leganat pe umar, mereu cu mine, gata sa fie ravasit de simtiri.  Acolo imi sunt si articolele pentru incotro. Si nu intamplator. Dar asta e o alta poveste, ce merita alt post.

Mi-e deschisa si zambareata fetisoara! E ceva ce prinde culoare tot mai mult pe zi ce trece.

E si mult stres si neuroni tociti de prea multe griji care ma tot napadesc. Dar e si sprijin si caldura.

Si sunt flori care imi zambesc mie, soarelui, amintindu-mi sa fac la fel. Si e vantul care ma gadila si imi deschide bratele, lasandu-l sa ma rasfete si sa imi infoaie parul. Si e o mana care ma tine strans si doi ochisori care imi spun ca sunt cea mai frumoasa . Si doua glascioare care imi vorbesc cu dor de fiecare data ! Multa viata constientizata.