filantropie?!!

Am primit o indicatie importanta in ceea ce priveste urmatorul articol (prima parte, desigur, cea documentata), asa ca ma voi folosi de el pe mai departe, dar pentru ca pana atunci nu vreau sa il las in draft, il voi face iar public. Apoi va suferi ceva modificari de exprimare, nu de continut Iata-l deci, exact asa cum a fost scris acu vreo 2 zile:

Societatea contemporană tinde (la modul ideal, desigur) către promovarea unor valori mai apropiate de interesele şi natura umană, punând accent pe drepturile omului, pe solidaritate şi toleranţă, iar diferenţele etnice şi culturale ajung mai degrabă un subiect de interes decât un motiv de marginalizare.  Globalizarea şi integrarea României în Uniunea Europeană au făcut ca şi în ţara noastră naţionalismul excesiv să facă treptat loc unei noi viziuni centrată pe cetăţean, indiferent de apartenenţa etnică, religioasă sau socială. Cu toate acestea, nu toate focarele de conflict s-au stins. Reafirmarea identităţii naţionale est-europene nu a evitat, din păcate, unele derapaje. A intervenit în mod iminent pericolul ignorării şi al negării  celuilalt, care stătea în calea fericirii lor.

În România, alteritatea nu s-a bucurat întotdeauna de respectul cuvenit, până şi în prezent mentalitatea colectivă şi politicile publice păstrând un anumit grad de insensibilitate la valoarea acesteia. Existenţa comunităţilor minoritare este privită în continuare ca o sursă de tensiune, o complicaţie istorică şi sociala nedorită. Naţiunea română se află încă într-o etapă de construcţie interioară, ceea ce a favorizat de multe ori tendinţa de afirmare a unicităţii în detrimentul acceptării dreptului la alteritate. De multe ori, construcţia identitară românească nu are capacitatea de a îngloba dimensiunea interculturală şi, în cazuri extreme, tocmai respingerea diversităţii este convertită în esenţa identitară românească.

Conştiinţa de sine se formează prin impresia că fiecare dintre noi este ALTUL şi ALTFEL decât celălalt. Din copilărie şi până la bătrâneţe suntem permanent confruntaţi cu Celălalt şi obligaţi să ne recunoaştem pe noi înşine numai în măsura în care suntem altfel decât semenii noştri. Alteritatea se afirmă, deci, ca o condiţie de existenţă, atât prin raportarea la ceilalţi, dar şi la noi înşine. Tot ce ne înconjoară reprezintă alteritate.

Celălalt este Străinul: micul sau marele nostru adversar, în funcţie de conştiinţa – mai tare sau mai puţin exacerbată a fiinţei noastre. „Cum ar fi posibil să ajung la o definiţie care să-mi dea certitudinea că sunt ceva, că reprezint ceva, că am o misiune de îndeplinit pe caest pământ dacă nu sunt în opoziţie cu Străinul căruia-i contest totul?!”

La urma urmelor, totul se reduce la alteritatea valorilor. Nu suportăm pe purtătorii acelor valori care nu coincid cu ale noastre, nu tolerăm persoanele în care se încorporează alte mituri decât ale noastre. Chip al urii şi al celuilalt, străinul este perceput ca un intrus răspunzător de toate relele care se abat asupra naţiunii, adversarul imediat ce trebuie eliminat pentru pacificarea ţării.

Suntem, aşadar, sociali? În opinia mea nu suntem decât constrânşi de o relaţie care ne caracterizează, nevoia de a trăi împreună. Însă  doar o conştiinţă capabilă să accepte imanenţa celorlaţi în noi înşine poate determina un comportament reciproc şi o etică mai generoasă.

Sunt nervoasă, clar! Când sunt nervoasă devin logoreică, da, se poate mai mult ca de obicei! Şi cum nu am pe cine să transform în ascultător acum, scriu! Am varii motive pentru această stare, întemeiate chiar de data asta. Am acceptat acum câteva zile să construiesc o “pledoarie pentru alteritate” într-o serie de materiale scrise care să sprijine o campanie de strângere de fonduri pentru minoritari dintr-un sătuc de pe lângă Braşov. Nu mi-a fost greu să mă implic având în vedere că sunt deja familiarizată cu astfel de “instrumente de lucru” întrucât am o temă de licenţă care porneşte din acelaşi punct. Am zis că pot! Si am scris cu pasiune, mândră fiind de ce-a ieşit!  Dar ce te faci când cel care trebuia să-ţi devină complice în această acţiune “filantropică” te acuză că ţii cu minoritarii? Că am adus prea multe argumente şi că riscăm într-adevăr ca unele sume importante să se strângă? Că de fapt trebuia să fie ceva mai “uşurel”, că oricum nu ştiu EI cum să se folosească de banii respectivi? Concluzia a fost simplă, noi am făcut campania, tot noi administrăm fondurile ce vor veni, aşa cum ştim noi. Mă bazez pe voi că vă puteţi închipui cu uşurinţă ce se va întâmpla mai departe.

Dar încă mai pot schimba ceva lucruri, o fi lucrul ăsta una dintre limitele impuse de comportamentul civic, aşa cum ne tot învaţă Rogo, dar eu nu mi-s de acord cu un astfel de paternalism filantropic. Şi dacă eu nu am autoritate, nu-i bai, au alţii!

Mai vorbim când ma mai potolesc, e musai să mă ocup de a transforma toată frustrarea asta în acţiune!