doar viata…

Astazi m-am trezit cu o teama imensa de a pleca de acasa. Nu e ceva intamplator, e ceva ce ma incearca mereu cand presimt lucruri rele. Si nu s-a intamplat vreodata sa ma insel in legatura cu aceste simtaminte. Viata mi-a mai pregatit o palma, inca una. Am incercat din rasputeri sa imi gasesc puterea de a relua treptat normalitatea vietii mele, mi-am gasit o activitate pe care sa ma canalizez si am facut-o indreptand spre ea toata energia. Astazi mi-am pierdut si aceasta motivatie, nu mai exista.

Am ajuns aproape din acelasi punct din care am plecat, doar ca acum nu ma apasa doar tristetea mea, ci si a parintilor mei care si-au pus toata increderea in mine. Astazi am simtit cum ii dezamagsc profund si din mai multe puncte de vedere. Toate din cauza ca sunt bulversata si ca nu mai stiu incotro s-o apuc, nu mai am nici un reper. Imi tot repet ca TREBUIE sa trec peste toate, TREBUIE!!! Dar cum? Nu pot impovara pe ceilalti cu ale mele griji, nu am nici un drept. Si cu toate astea, in afara de mine eu am nevoie si de ceilatlti ca sa ma readuc la viata. Viata insa face sa nu imi mai pot defini ce inseamna ceilalti, sa nu ii mai pot regasi, nu-i mai vad. Si daca-i stiu atunci nu mai vor/ pot/ simt ei sa ma stie. Apropo, asta-i o fraza furata care ma doare profund… “cineva care vrea, poate si simte!”.

Si nu mi sa intampla decat sa traiesc, sa simt viata cat se poate de profund. VA TREBUI sa depasesc toate aceste clipe grele si sa nu o las sa ma doboare, de altfel nici nu ar avea cum… doar e viata, nu ma poate omori…